Miercuri, 18 iunie, de la ora 18,00, Muzeul de Arta Vizuală organizează vernisajul expoziţiei „Tempul Interior”, cu lucrări semnate de Liviu Bumbu.
Sculptura lui Liviu Bumbu propune o cartografiere subtilă a unui spațiu interior, sacralizat, în care formele arhaice se întâlnesc cu o poetică a transcendenței. Fie că este vorba despre „Porțile cerului”, despre „Stâlpnici”, „Sarcofage”, „Priviri” sau despre fragmente totemice cu aparențe arhetipale, opera sa articulează un limbaj plastic deopotrivă misterios și riguros, recognoscibil prin siluetele înalte, înfipte în socluri de piatră ca niște relicve ale unei civilizații dispărute sau poate abia născute.
Bronzul, unul dintre materialele preferate ale artistului, este modelat cu o tensiune interioară care păstrează urmele gestului, ale lutului originar, dar și ale unei gândiri simbolice profunde. Volumetria pare deseori redusă la esență – la linie, la ax, la gest vertical – dar această simplificare aparentă ascunde o densitate ideatică remarcabilă. Ochii, semnul spirală, crucea, mâna, arcada, fereastra, inciziile verticale sau cavitățile în trepte devin repere vizuale recurente, configurând un alfabet sculptural personal, aproape ritualic.
Creația lui Liviu Bumbu este, în esență, o meditație plastică asupra trecerii – între lumi, între materie și spirit, între exterior și interior. Sculpturile sale sunt locuri și prezențe: deschideri, ferestre, praguri, monumente ale intimității și ale contemplației.
Fiecare piesă păstrează ceva din structura arhitecturală a unei construcții votive, sugerând o funcție esențială: aceea de a adăposti și a însemna. În fața acestor forme închise și, totodată, deschise spre o înțelegere mai înaltă, privitorul este invitat nu doar să contemple, ci să se regăsească.
Artistul dezvoltă o relație puternică între verticalitate și gravitație, între semn plastic și simbol spiritual, între fragilitatea expresiei umane și permanența bronzului. În această tensiune apare o formă de spiritualitate sculpturală, fără ostentație, dar profundă, înrădăcinată în arhetipuri și totodată deschisă unei viziuni
contemporane.
Lucrările lui Liviu Bumbu nu ilustrează; ele invocă. Sunt tăceri din metal, semne ale rugăciunii, fragmente dintr-o cosmogonie personală. În fața lor, timpul pare suspendat, iar spațiul devine interior.
